„Din suferință se nasc cele mai puternice suflete; cele mai mărețe caractere sunt pline de cicatrice”. ~ Kahlil Gibran
Pe măsură ce se desfășoară munca noastră cu noi înșine, descoperim adesea că regresăm și că putem chiar trece prin evenimente traumatice care ne schimbă la un nivel fundamental. Chiar și în sânul celor mai sănătoase familii pot exista răni emoționale semnificative care persistă din tinerețe. Însă acestea nu trebuie să fie niște întâmplări nefericite. Și poate că nici măcar nu sunt accidentale.
Poate că „soarta/destinul” avea altceva pregătit pentru noi, în sensul catalizării unui anumit tip de dezvoltare personală pentru care trauma reprezintă un declanșator ce generează creșterea. Ceea ce ne face rău ne poate handicapa, însă ne poate și ajuta să manifestăm mai multă tărie interioară.
Însă acest proces necesită prezență. Este nevoie să ai o perspectivă diferită asupra a ceea ce înseamnă să fii rănit și asupra a ceea ce înseamnă să experimentezi o traumă emoțională. O modalitate de a ne schimba este de a ne considera rănile drept lucruri sfinte, sacre. Rănile noastre sacre pot fi o sursă vastă de creștere personală. Așa cum scria John Keats: „Nu vezi cât de necesară este o lume de dureri și necazuri pentru a educa o inteligență și pentru a face un suflet din ea?” Într-adevăr, când îngăduim rănilor noastre să devină sacre înseamnă să îngăduim „Egoului să devină Suflet”.
Dacă ne îngăduim cu adevărat să trăim cu măreție, trebuie să ne deschidem și să fim prezenți pentru rănile noastre sacre. Capacitatea de a ne angaja în viața noastră în mod autentic necesită curajul de a face față în prealabil durerii unei inimi sfărâmate, dar și capacitatea de a o cultiva și rafina. În oricare dintre cazuri, durerea care însoțește decepția va exista. Întrebarea care se pune este următoarea : avem sau nu curajul de a o transforma în ceva care ne poate rafina sufletul.
Pema Chödrön a spus foarte bine că „Noi credem că ideea este să trecem testul sau să depășim problema, însă adevărul este că lucrurile nu se rezolvă cu adevărat. Ele se aranjează și apoi se strică din nou. Apoi se aranjează iar pentru ca după aceea să se strice iar. Atât de simplu este. Vindecarea vine din faptul că lăsăm spațiu pentru ca toate aceste lucruri să se întâmple: spațiu pentru durere, pentru ușurare, pentru nefericire, pentru bucurie”. Să lăsăm spațiu înseamnă să îngăduim existența unui spațiu, a unui spațiu sacru, în care să putem fi complet prezenți cu durerea noastră.
Există o zeitate hindusă mai puțin cunoscută, numită Akhilandeshvari sau Zeița Mereu Sfărâmată/ Rănită. Această zeiță întruchipează capacitatea de a te aduna și a te sfărâma, mereu și mereu, din nou și din nou. Ea este personificarea anihilării sănătoase, arhetipul vicisitudinii.
Ea se sfărâmă pentru a se aduna la loc ca entitate mai puternică. Cu adevărat, exact din acest motiv, pentru că se poate sfărâma, este ea atât de puternică. Ce schimbare de perspectivă!
Adevărata putere nu stă în a fi întreg, ci în abilitatea de a ne adapta la schimbarea care își are originea în sfărâmare și re-ordonare, din nou și din nou și din nou, de la starea de a fi întreg la starea de sfărâmare și înapoi. Acesta este epitomul transformării durerii în tărie. Sfărâmarea este ceea ce se petrece atunci când experimentăm trauma. Re-ordonarea este cicatricea care rămâne în urma traumei.
Adaptarea la maniera nouă în care suntem rearanjați înseamnă să onorăm rana sacră. Așa cum scria Joseph Campbell: „Deodată, ești sfâșiat ca să te simți viu. Iar viața este durere, viața este suferință, iar viața este de groază, însă martor mi-e Cerul, ești viu și asta e un lucru spectaculos”.
Se poate să ai nevoie de o viață întreagă pentru a finaliza vindecarea rănilor sacre, dar ideea este să începem vindecarea – și există diamante brute. Cei care devin înțelepți se înțelepțesc întotdeauna prin cele mai mari dureri. Să te sfărâmi și să te aduni la loc din nou în moduri inovatoare reprezintă epitomul înțelepciunii.
Să înfrunți durerea este ca și cum ai privi într-un abis. Este ca și cum ai juca un joc de-a cine clipește primul cu cei mai mari demoni din tine. Dar, cu suficient de multă practică, cu suficient de multă cizelare, putem transforma în diamante acești demoni.
Putem transforma abisul acela într-o oglindă ce reflectă o creștere fără sfârșit. „Să ne gândim la nașterea perlei”, scria Bill Plotkin, „firul mărunt de nisip din stridie creează o iritare pe care stridia se străduiește să o elimine acoperind grăuntele de nisip cu straturi succesive de depozite de lustru, producând în cele din urmă un giuvaer”. Așa cum grăuntele de nisip din interiorul perlei se poate transforma într-o perlă, durerea din interiorul ființei umane se poate transforma în tărie.
Așa cum zicea Buddha, „Durerea este inevitabilă; suferința este opțională”. Atunci când opunem rezistență durerii, creăm mai multă durere, ceea ce se numește suferință. Atunci când îmbrățișăm durerea cu o curiozitate caldă, pașnică, dobândim abilitatea de a ne transforma rănile în răni sacre, limitându-ne astfel suferința.
În opinia ingenioasă a lui Leslie Fieger, „Orice prost poate să fugă spre lumină. Este nevoie de un maestru curajos să se întoarcă și să înfrunte întunericul, opunându-i propria lumină”. Fie să avem curajul să ne întoarcem și să ne înfruntăm durerea, să-i opunem propria lumină și să vedem câți demoni putem transforma în diamante, câte răni putem transforma în înțelepciune și cu cât de multă durere ne putem lupta în scopul de a o transforma în tărie, pe calea noastră spre a deveni ființe multifațetate înzestrate cu puterea de a vindeca rănile mai profunde ale lumii.
